Spintecă-mi sufletul cu ochii tăi amari, stoarce-mi fiecare picătură de viață cu mâinile tale grele și cu pleoapele tale târzii. Distruge fiecare urmă de speranță și suflă fiecare fir de dor. Crezi că mă poți face de plastic, o urmă a ceea ce am fost? Crede lucrul ăsta. Crede-l.

Dar pleoapele lui grele și ochii lui albaștri mă vor salva de ale tale iar el va înlocui fiecare strop de viață pe care tu-l furi de la mine. Fiecare fir de credință va-nlocui fiecare urmă de dor. Tot. Va salva sau va muri. Căci până la urmă toți suntem făcuți să salvăm sau să murim. Să ne salvăm sau să murim. Să fim salvați sau să murim. Și pân’ la urmă tot murim…

Iar pleoapele tale târzii nu acoperă ochii lui albaștri așa cum nici pleoapele lui grele nu acoperă ochii tăi amari. Și buzele tale subțiri nu vor rosti cuvintele lui rigide așa cum nici cuvintele lui rigide nu tremură pe buzele tale subțiri.

Trage-mă în lumină iar el mă va readuce în întuneric. Mă va duce unde i-am spus că vreau să fiu dusă; îmi va vorbi cuvintele pe care i-am spus că vreau să le aud; îmi va înlocui sufletul furat de tine cu cel pe care i-am spus că-l vreau. Și atât. Voi fi ce mi-am propus să fiu și voi urî această persoană mai mult decât o uram pe cea care eram înainte.

Voi sta și mă voi uita la tine cum te uiți la mine în timp ce el mă salvează și se uită la mine cum mă uit la tine cum te uiți la mine.

De ce? De ce vrei să mă strici când știi că el o să mă repare? De ce vrei să mă ologești când știi că el mă va întregi? Atât vreau să-nțeleg: de ce? Nu pot să te înțeleg dar înțeleg că nu e treaba mea să te înțeleg. Atâta doar că sunt curioasă și plină de dor și nu mă doare. Curiozitate amară, dor de vară și durere avară.