viii

am uitat să mă uit în oglindă azi dimineață și e ok, oricum n-aveam ce să văd 
cearcăne mai adânci ca tot ce ai fost tu vreodată 
gene 
ochi
buze
nimic nou
o privire absentă care cere consum 
nimic nou
oricum degeaba 
când mă trezesc pe jos și plouă și trag în gol din filtru 
nu mă gândesc decât la cât de frumos ar fi să —
în țigări sunt peste 70 de substanțe care cauzează cancer 
eu am inhalat 69 dintre ele 
ultimul meu cancer ai fost tu, ironic 
chimioterapia ajută
te micșorezi;
ai avut sediul în plămânul meu stâng—
și eu am fost o tumoră pentru tine,
benignă,
m-ai scos chirurgical și m-ai pus într-un borcan pe noptieră
să te uiți la mine și să-ți amintești că dacă rămâneam mureai
mi-aș cere scuze 
dar tumorile n-au gură;
tu, cancerul meu, mai ai ceva de zis?

chr26

îți înnozi degetele de la a doua încheietură
și-mi îneci mandibula-n ploi
mă temi în friguri 
și-ți crestezi obrazul în atingeri;

îți îngropi unghia în umărul meu stâng 
și-ți apeși inelarul în orbită 
și mă stingi de scrumiere lângă filtre 
te spargi ca biluțele din țigările ei;

îmi atingi genele cu genele tale 
și-mi dai lacrimile și conjunctivita 
și-n firișoarele roșii-mi zâmbești
și-ți scoți degetele dintre coaste 

nu am vrut să te strig de la capătul puterilor 
nu am vrut să te 
acum sângele tău pe mâinile mele
niciodată frumos, mereu roșu 

adamul mărului în toamne târzii
și foișoare-n întuneric cu alergători inconștienți 
mi-e dor de împletitura părului tău 
veșnic al meu, veșnic încâlcit.

 

m

aveam părul împrăștiat de-a lungul bordurii
și-mi plângeam tristețile-n genunchi
și mâna ta avea gust de confuzie și fum
și orice vânt ar fi bătut atunci, ar fi fost destul.

vorbeam în limbi de la capătul meu
și cuvintele-mi nu erau ale mele
și mă durea semnul din naștere de pe spate.

ne legam la vârfurile degetelor 
ca doi nebuni;
ultimul lucru care m-a lovit a fost dependența momentului în care mi-ai spus pe nume.

strângeam între dinți frunze de tei în căutarea unui decembrie târziu în care încă plouă
și orice vers care ne trecea prin cap se imprima pe un perete-

așa am știut 
că atunci când orice disperare va dispărea, 
voi dispărea și eu.

între gene zdrobeai fiecare cuvânt, iar
virgulele ți-erau veșnic căprui.

în loc de stern am avut un gol, 
așa cum tu ai avut un gol în loc de ureche 

nu știu când m-am ridicat de jos 
dar nu mai eram aceeași.

a.d.

întotdeauna voi avea gust de sânge pe vârful limbii 
nu mă ajută amintirea momentului când m-ai mușcat de cerul gurii 
în oglindă nu se mai vede decât imaginea a ceea ce am eșuat să nu fiu 
și nu mai am lumea la capătul amprentelor 

ceea ce vreau să transmit este pură concluzie 
am realizat ieri dimineață când mă uitam pe geam 
că discrepanța dintre pagini 
nu mai există 

asfaltul încă îmi zâmbește cu gura până la urechi în fiecare joi pe la ora 6 
nu mai pot scoate dintre cearceafuri miros de mai târziu și cafele 
cred ca întreaga mea existență se bazează pe faptul că gravitez 

nu-mi mai vorbi până nu îți piepteni părul 
și nu te mai uita la mine până când încetez să fumeg 
indiferent cât de invariabilă este boala care-mi străpunge încet plămânii 
nu te întrece 

întotdeauna voi avea gust de sânge pe vârful limbii 
întotdeauna mă voi căuta la capete de cearceafuri târzii

post scriptum

nu te frânge tu, dragoste, divinitate 
creatură mărginașă a spațiului etern
nu te frânge tu, margine, suflet
pe două cuvinte enoriașe

nu mi te frânge tu, inimă, înger 
variabilă neschimbată a plămânului meu
nu mi te frânge tu, cântec, șoaptă
întâlnire după virgulă a unui dumnezeu

toată rațiunea mea o găsești în filtru 
și orice înseamnă sentiment 
se scoate din percepție odată cu arderea aurului 
jumătate de gând, nu-mi lipsești azi
te voi chema, dacă voi vrea să-mi scriu iar neșansa în tine.
don’t talk to her, you’ll fall in love devine 
don’t break my heart, you live there 
atâtea ipostaze ale unei perpetue singurătăți mascate uneori în substanță 
omul nu se află niciodată în compania cuiva 

singurii care nu sunt si(n)guri sunt îngerii, 
iar eu sunt un simplu șarlatan al cuvintelor 
așa că sunt departe 
de completarea 
unui suflet.

s.n

goliciunea sufletească nu mai e ceea ce pare,
îngerul credea că s-a integrat în rai
și uite că totuși
raiul nu s-a integrat în înger.
mă tem de mulțimea de oameni din sufletul meu,
nu-l cunosc pe niciunul.
cealaltă se zbate mereu în plămânul meu stâng
ea strigă, și mi se face tot mai greu să (n-)o aud 
credeam că dacă ajung la aur nu va reveni
dar ea face din nou zgomot peste toate gândurile.

goliciunea sufletească m-a dezamăgit profund.
credeam că n-o să mai dau ochii cu acea parte a divinului
însă întoarcerea m-a corupt.
și ce gând să poarte poetul dacă nu pe cel al morții?
sinucidere e titlul poemului de dragoste 
pe care l-am scris 
știu că-ți plac clișeele, dar n-am devenit unul
pentru tine.

sunt o perpetuă creare a eternului,
azi mă fac, mâine mă sting.
ce-ar crede poemul despre mine
dac-ar ști 
cu câtă lipsă de sentiment l-am scris?

la marginea mea nu vei găsi niciodată lumină,
indiferent cât ați vrea asta.
credeți-mă, am fost acolo de prea multe ori
și n-am găsit un dumnezeu, doar 
doar o dorință să sar.

credeam în naivitate,
însă acum am realizat
că inocență și divinitate sunt sinonime.

mai ții minte când începeam să cred că
pocăința e încă o opțiune?
câtă copilărie-ntr-un gând atât de nestins.

călăuza mea e zeul pe care-l numiți „eu”
o să-ți scriu un ultim poem ție, zbatere între gând și realitate 
și apoi o să mă arunc 
în golul dintre virgulă și cuvânt.

crucificare

gândurile se pierd joia în martirul cuvântului
nu mai știu ce să-ți spun
nu mai știu ce să-ți arăt
cum am ajuns să-mi caut alinarea la capăt de aur?
când a trecut toamna?
mi-am petrecut eternitatea între umbră și vers
și acum nu mă găsește ironia
cred în cuvânt, dar el nu crede în mine
altarele ard, idolii fug
mi-ai promis, știi
nu te-am crezut, desigur,
dar am sperat că poate nu te-au ajuns îngerii
m-am pierdut în miracol
m-am pierdut în familiar, și nu mă mai găsesc
nu știu unde sunt, când sunt, cât sunt
trece atâta frunză
nu mai știu ce să-ți spun
nu mai cred
mănăstiri la ananghie, preoți uciși,
dar nu despre religie este vorba
templele din mine ard
cenușă
tot ce am se destramă
nu mai am capăt, nu mă mai termin
poate că nu va fi eternitate până la urmă, până la mine
poate vei fi doar tu
în raiul tău zadarnic și proscris
poate cândva-ți vei aminti că n-a fost mereu cald afară
când toamna se termină începe eșecul
n-am de gând să sper mai mult decât e cazul
m-am pierdut între aur și gând,
și-atât.

neșansă

sentimentul de apartenență la gen 
mi se prelinge printre mâini precum nisipul
când voi ajunge suficient de aproape
încât lumina eternului să devină palpabilă?

mi-e așa de frig înăuntru
nu mai știu cum să mă ascund de mine, unde 
unde să fug ca să nu mă găsesc 
pentru că mă găsește realitatea și mă lovește 
și mi-e dor și teama 
și nu am cuvânt, nu am om, nu am ființă, doar neștiință 
și tot ce stiu să fac e să mă distrug încet 
poate cândva voi ajunge la întregime 
sau cât de aproape de ea pot 

poate n-o să-mi mai caut refugiul la capăt de aur ars 
o să învăț cândva să nu mai trag 
din tine, din mine
nu mai aștept 
nu mă mai aștept 
nu mai am nicio speranță la preaplin

nu mai am niciun gând care să nu fie atât de sumbru încât să mă cutremure cu totul

nu mă mai pot ascunde în spatele aparențelor tale relative 
nu mai pot
nu mai pot să „fake it till you feel it”
cause i don’t feel it, babe 
i just don’t 
și știu că nici tu n-o mai feel it
nu mai feel me
u feel me? 

câteodată cuvintele-mi devin îngrozitor de reale și atunci nu mai am în spatele cărei metafore să mă ascund și să mă prefac că sunt 

nu mai cred în mine, în tine, în niciun zeu nescris al speranței nestingherite și brusc 
brusc poemele-mi devin nescrise 
pentru că nu mai am cuvinte să le scriu 
brusc lumea-mi devine bej pentru că nu mai am cum s-o văd alb negru 
și bej e de bine, nu?
bej e de bine…

speranța moare ultima dar îngere, 
eu am murit demult 

aproximare

câtă credință încape-ntr-un suflet 
în care păcatul e doar un exces? 
și câta oroare încape-n minune
când sfântul soarbe din suflet?

la marginea mea, capătul tau
eternul nu va fi mereu acolo
și atunci ce? 
când am ajuns la fin de aur
și nu mai am când
mă-mprejmuiește 
teama
că mâine va fi iar frig afară
poate cândva vei înțelege 
că între real și pasiune e doar un
pic
pic
pic
plouă iar la tine-n gând, la mine-n suflet 
și nu stiu când ai ajuns așa departe de mine 
poate te-a atras și pe tine eternul
ești atât, atât de departe de înger 
nu știu cum de aici
și cât de departe 
dar viața nu-i așa 
cum
au promis sfinții la ultimul act
mă tem că raiul va cuprinde pământul
și dumnezeu ne va chema pe rând 
ca să-i luam locul în altar
te rog nu-mi spune divină
nu sunt nimic altceva, doar umbra unui gând 
poate vei ajunge să înțelegi

cred in tine, dar nu te cred sub nicio forma
zeu al puterii, al cuvântului 
am auzit că muritorii îți spun poet 
ei nu știu, nu știu
că niciodată nu vei ajunge
așa de aproape 
de eternul speranței
fugi înapoi de unde-ai venit, creatură a spațiului divin
poate mâine speranța va reveni in realitate 
găsește-te într-un loc mai puțin decât aparent 
și poate atunci nu va mai fi universul relativ
poate atunci nu te vei mai pierde-ntre idei 
poate că minunea din tine nu va mai trage 
poate 
poate
nu mă vei mai scoate din gând.

etern al cuvântului, îți spun la revedere
când șoapta se pierde între umbre 
mă tem de 
mine
în mine e cărbune 
cărbunele e doar un alt mod de a arde viitorul
nu știu de când, nu știu de ce 
de ce atât
de aproape
de real.

mintemama

între (estetică) și discernământ 
la capăt de pagină, 
la capăt de gând 
hai să pierdem esențialul timpului
și să te uităm în etern 
suflet al creației, de unde 
iese îngerul când nu are aripi
de când plânge plouă
mă dor oasele 
se termină aurul, la capătul lui
găsești mereu noi efemerități
când moare cuvântul 
sfântul nu mai are nimic de reproșat 
mă gândesc prea departe de real 
prea departe de marginea mea
minte gândul când 
e prea frig 
cald afară
în suflet 
pustiu
dimineața nu mai 
șoptește cafeaua din când în când 
mă pierd din cuvinte 
fără semne de punctuație 
de când 
zbiară gândul in suflet, flămând 
te cheamă dumnezeu, te ții de cuvânt 
știi tu, sfinte, îngere, eșec al creației 
când sună alarma cobori (jos) plângând 
durerea e o obișnuință 
măști ale unei realități relative 
și când te gândești că mai era 
atât de mult
timp nefolosit în sticluțe pe raft 
nu știu cum se vede de la fund
știu în schimb ce cauți tu în sticle
vezi să nu 
devii barcă
fără pânze 
și capătul eternului dispare 
degeaba te-am căutat 
nu 
mai 
ești de găsit între vorbe 
cred că te-a chemat și pe tine îngerul 
mă tem 
de muzica mărginașă a spațiului divin 
care sunt, deopotrivă, eu și sinele meu ascuns de extaz 
mă tem
de crucificarea îngerului rătăcitor, pierdutul exemplu al speranței 
eșuate 
cândva voi veni acasă
între stele mă cheamă 
gândul
cuvântul
poeții nu sunt altceva decât uitări ale divinității.